O întrebare frivolă

.

Ce face o femeie când ea vrea şi el… nu prea?

 

Lăbuţele la control

Rândul unu de lăbuţe aparţine subsemnatei. Despre ele putem spune că prezintă escoriaţii pe cale de vindecare. Le-a căpătat în Vinerea Mare, când a coborât din tren, a parcurs 200 de metri de la gară şi apoi şi-a adus aminte că a uitat o geantă în tren, a luat-o la fugă, s-a împiedicat, s-a lovit la haluce prin opincă (0pinca, logic, s-a desfăcut ca o limbă scoasă obraznic la asfalt) şoldul domnişoarei a făcut o mişcare de rotaţie, a aterizat pe cealaltă geantă de voiaj, corpul s-a rostogolit cu totul şi, cu palmele înainte, subsemnata s-a întins în viteză, cât e ea de lungă şi subţire, pe trotuar. Cu mândria praf şi pulbere, cu plămânii arzând ca focul, cu picioarele moi, prevestind o febră musculară cruntă, subsemnata a prins trenul (care, de fapt, nu avea să plece din gara aia câteva ore, da’ io de unde dracu era să ştiu?! ).

În fine… Geantă recuperată. Sunat mama. Trimis taxi după mine, ca după prinţesele tâmpe. Pizza vegetală, înfulecată la birou, o cafeluţă de reveneală, şi apoi cumpărături şchiopătate, pentru acasă.

Rândul doi de lăbuţe: Evident, mama fiind scutită medical de eforturi, rolul ei a constat în a dirija activităţile gospodăreşti. Cu lăbuţa, logic, ai voie să arăţi.

Rândul trei de lăbuţe: Roşii- verzi – albastre, de la vopeaua de ouă, mânuită cu o zi înainte, aparţine tatei.

Rândul patru de lăbuţe: astea au gheare şi sunt ale surorii mele.  Au fost când lipicioase de la carne, când acre de la tocat murăturile pentru salată. (Evident, escoriaţiile mele n-au putut suporta decât toaleta locală şi un stropşor de betadină. În concluzie, eu fiind grav accidentată, n-am făcut mai nimic. Cu rândul doi şi trei de lăbuţe se-nţelege, lucrurile n-au stat multă vreme aşa, eu vă povesteam retrospectiv. )

Rândul cinci de lăbuţe: aparţine lui Mohi şi lui i se par foarte-foarte gustoase, cel putin eu n-am altă explicaţie pentru faptul că şi le muşcă tot timpul… Şi, pentru că i-am promis Almei, mai jos e o fotografie a lui Mohi (e singurul pui rămas, restul au fost omorâţi într-o noapte, deh, legile pisiceşti, cine le înţelege…)

Rândul şase de lăbuţe: astea-s lăbuţe de blogger, puse la muncă de  Isuciu dar despre asta, în postul următor,  ca să nu amestecăm borcanele… Sau să vă spun aici, ca să-mi păstrez stilul amestecat? Hai că vă spun aici care sunt scriitorii români contemporani pe care îi prefer. Pe Mircea Cărtărescu şi pe Cezar Paul-Bădescu  îi ştiţi. De Florea Burtan, un poet teleormănean, n-a auzit multă lume, n-o fi cine ştie ce, mai ales dacă nu vă omorâţi după poezii, dar întrebarea era pe cine-mi place MIE să citesc dintre scriitorii în viaţă, nu?

Măi… destul… Hai că mă duc, tre’ să dau lăbuţa cu Baby, că ne-am ciondănit săptămâna trecută…

 

Trei, la ora asta

Unu: Acasă mă aşteaptă (printre altele) o pisică tofoloagă, grasă, proaspăt fătată şi o şarjă de pisoiaşi.

Doi:  După stagiul de familie, ne-am proţăpit la coadă la o covrigărie. In timp ce Lex şi Ilo hrăneau un câine lup printre scândurile unui gard iar Paty clănţănea de frig, eu eram cu ochii pe şosea, şi aşa am văzut o chestie mişto: dintr-o maşină care trecea în viteză pe lângă noi, a răsărit un cap de copil, cu mâinile intinse, plete creţe şi doldora de vânt.

Trei: Care îmi daţi şi mie un brânci, să termin şi eu AVC-urile, că prea am lălăit-o. Mă găsiţi pe-afară, la o cafeluţă, rumegându-mi gândurile.

 

Cheile gemene

Mă întreabă  copchilul Koma ce chei am eu, dar n-am aparat de fotografiat şi va trebui să mă creadă pe cuvânt. 

În general, oamenii ţin toate cheile la un loc, dar mie îmi e greu să ţin în buzunarul de la halat ditamai mormanul de chei cu zdrăngănele lor, (oare de ce fac oamenii acest lucru, să încarce cheile cu atâtea alte chestii?) aşa că eu am două rânduri de chei şi încă o cheie pe care o ţin separat, undeva unde să n-o poată găsi nimeni.

Primul rând e cel cu cheile de acasă: una de la uşa din faţă, una de la uşa din spate şi una de la un lacăt. Sunt doar trei, dar am şi un breloc mare de  metal, un soi de reclamă la circul Moira, breloc pe care l-am confiscat de la tata. N-o fi comod, dar ştiu că, dacă îmi scapă pe jos, trebuie să fiu bătută în cap să nu observ.

Celălalt rând… impropriu spus rând de chei, cred că e mai degrabă un rând de brelocuri cu o cheie, de la camera în care locuiesc acum. De inel ţin agăţate câteva chestii, fiecare cu istoria ei:

-          O busolă Dolce/Romtelecom. Am primit-o în urmă cu un an şi jumătate, de la o prietenă, “că şi-aşa eşti tu ameţită, şi să nu te mai rătăceşti de noi”. N-are legătură cu faptul că, atunci când am lucrat pentru Romtelecom m-am rătăcit (la propriu), de câteva ori, prin Craiova, şi că aşa am ajuns şi să fiu muşcată de un câine.

-          Un accesoriu urât de lesă, care a aparţinut Donei, prima mea căţeluşă.

-          Un glonţ, şi acesta confiscat de la tata.

La ambele rânduri de chei, şi la cel de acasă, şi la cel de-al doilea, ţin agăţat câte un şnur, din acelea (nu ştiu cum se numesc) de care uitucii îşi agaţă telefoanele de gât. Eu le ţin la chei din două motive: pentru că mi-e mai uşor să trag de şnur decât să cotrobăi după inelul de chei, când vreau să le scot din geantă, şi pentru că anul trecut, la stagiile de pediatrie, aveam cu ce să distrez copiii plângăcioşi. (La un astfel de copil a ajuns un ursuleţ de chei, primit de la Catrinel.)

Cât despre cheia solitară şi misterioasă… ei bine, despre ea, despre utilitatea ei şi despre locul în care o ţin ascunsă, încă n-o să vă spun prea multe. Oricum, nu prea ar avea sens. Dacă nu ştiaţi, vă spun eu că, deşi  toate cheile din lumea asta au cel puţin o soră geamănă, din nefericire, pe sora geamănă a cheii mele solitare stăpânul se încăpăţânează de multe ori s-o uite în yală, de cealaltă parte a uşii.

Dacă nu e supărătoare, leapşa asta va merge mai departe la  Franz, care poate să ne lase un răspuns aici sau în Cutia cu jucării, după cum i-e voia…

 

Mă scoţi din minţi

Baby, mă scoţi din minţi, cu toate jocurile astea ale tale. Pe de-o parte te-aş strânge în braţe, pe de alta, îmi vine să-ţi crăp capul… Mă omori încet şi sigur. 

Ştii cum suntem noi doi? Eu sunt un trecător, îndrăgostit de mare. O biată fiinţă care, neştiind să înoate, merge pe ţărm, lăsând urme de paşi în nisipul moale. Tu îţi întinzi degetele de spumă, îţi aminteşti paşii mei, tălpile… şi le întâmpini cu adoraţie. Le mângâi şi-apoi vii şi le ştergi, furios că şi marea poate iubi trecătorul.

Haunting song, astăzi, că ni se potriveşte, ca melcului cochilia:

I want love, but it’s impossible

A man like me, so irresponsible
A man like me is dead in places
Other men feel liberated

I can’t love,  shot full of holes
Don’t feel nothing, I just feel cold
Don’t feel nothing, just old scars
Toughening up around my heart

But I want love, just a different kind
I want love, won’t break me down
Won’t brick me up, won’t fence me in
I want a love, that don’t mean a thing
That’s the love I want, I want love

 

 

 

 

(Elton John)

 

25

Peste o oră şi ceva împlinesc 25 de ani. Dacă fac un bilanţ… nu prea îmi vine să fac un bilanţ… nu mă pot lăuda decât cu o victorie asupra morţii… cu faptul că familia şi prietenii mei încă mă iubesc, după cel mai greu an din viaţa mea, şi cu faptul că mai am niţel şi termin facultatea. Altfel, mai sunt o groază de lucruri în care îmi doresc împlinire, sunt o groază de chestii în care mă simt neputincioasă…

Îmi doresc… nu vă spun ce-mi doresc.

Una peste alta, să fiţi şi voi cuminţi şi fericiţi, de ziua mea.

 

Care ce-aţi pârlit?

La 9 dimineaţa, m-a trezit un firişor de fum de ţigară, intrat duşmănos pe sub pragul meu. Cine îmi vrea răul, ştiind că mă trezesc imediat şi cu draci aşa, poate să se aşeze pe vine la uşa mea şi să se pună pe pufăială.

Măi, şi-a fost cald ieri, toată ziua. Am observat că toată lumea se certase cu tehnologia, nu tu mail, nu tu BUZZ!!!, nu tu ţrrr, nu nimic. Nici cioc-cioc, dar dacă tot am început de dimineaţă cu fumurile, aşa trebuia s-o ţin toată ziua… vecina de deasupra a tocănit nişte şniţele vreo jumătate de oră, apoi cred că le-a uitat pe foc, pentru că mirosea a prăjeală greţoasă, apoi franc a ars. Iar mai târziu şi a ceară de epilat, că nu se putea fără.

Sub geamul meu deschis tot venea o remorcă să aducă pământ (ce-or face cu el, nu ştiu, sper că n-au de gând să cocoaţe grămada până la mine, ca să nu pot sări de pe geam dacă mi se pune pata) aşa că fumul de maşină lipsea… S-au potolit pe la 18, când a început să mişte şi blogosfera (cel puţin, bucăţica prin care mă învârt eu, că se voalase de tot.) S-au potolit muncitorii, şi au ieşit unii să facă un grătar, să asculte manele din maşinile deschise şi să dea foc la nişte hârtii.

Între timp eu, la PC, aveam chef să scriu, avusesem toată ziua, dar nu-mi văzusem capul de treabă. Busy, agitată şi roz la creieri, aşa am fost, iar prietenii s-au jurat că-mi taie o aripă, dacă nu mă potolesc… Şi iar îmi mirosea a fum, dar nu venea de afară de la grătar, nu venea de la ţigara mea, mirosea a plastic încins… Zic, măi, dracu’ n-are cum să fie, că nu-mi seamănă a pucioasă… am intrat imediat în panică, am crezut că vreo priză e pe cale să-şi dea duhul pe undeva, iar colega mea de cameră m-a găsit adulmecând îndeaproape cablurile, prizele, toaster-ul şi, din când în când, scoţând nasul pe geam să fac diferenţa între senzaţii, nu care cumva să mă înşel şi să-mi iau ţeapă…

-         Auzi… pe scări de ce n-ai scos năsucul? Că i-a dat laptele în foc lui Călchi…

-         Bravo, măi…

Mai lipsea Roxi, să mă sune râzând, ca iarna trecută, când Dixi s-a aşezat comod la căldură, neştiind că, în anumite cazuri, asta poate fi o combinaţie deosebit de periculoasă, între o coadă de mâţ şi o plită încinsă.

 

Sirena

Am zis că n-o să postez prea multe clipuri pe blog, dar pe ăsta TREBUIE să-l vedeţi. L-am primit pe mess de la Max, însoţit de un “brr”, nu de BUZZ!!!

 

 

Noir

 

Aveam cândva o pisică, Noir îi spuneam, pentru că era neagră. Nu ţin supersţitia aia cu pisica neagră. Noir îmi trecea calea de zece ori pe oră în copilăria ei de mâţă, zilnic, ritualic, literalmente, totuşi, îmi amintesc că toate rugăciunile mele care o aminteau şi pe ea nu erau “Doamne, fă-o să nu-mi treacă şi mie calea sau să nu-mi aducă ghinion”, ci mă întrebam (şi mă rugam) “Doamne, când o faci mare, că mi-a făcut fustele franjuri, mă gherăie pe picioare şi-i prea mică să mă îndur să i le tai, Doamne, fă-o mare că mă încurcă la papuci şi dac-o mai izbesc de câteva ori din greşeală, rămâne fără vieţi”.

 

Sunt două seri de când visez o pisică neagră. Problema nu e că visez, că-mi trece calea în vis, şi visul s-ar transforma în thriller. Problema e că, de fiecare dată când am visat pisica asta, am pierdut un amic.

 

Când pisica nu-i acasă…

Ei, bine, asta nu pricep cum s-a întâmplat. N-am plecat de-acasă, ci acasă, vreo săptămână şi ceva. Mai am şi eu treabă, ce atâta şcoală, nu? Şi pe-aici unele lucruri au ieşit de-a-ndoaselea.

S-a întâmplat ceva cu WordPress în ultima vreme? Dashboard-ul meu arată ciudat, e mai bleu, mai anemic, mi se pare foarte ameţit/or şi observ şi că am uitat să-l blochez pe Google şi o naivă caută dacă “merele ingrasă” (cu semnul întrebării după ele, normal) si “chestii funny ca sa le faci cu iubitu”…  Şi mai văd că imbecilul ăla tot n-a scăpat de căpăţână. Dacă a repetat căutarea şi a ajuns tot pe blogul meu, îmi închipui cât de disperat trebuie să fie.

Una peste alta,  EMA tagged me (o citez); surpriză plăcută, şi uite că-i răspund:

1. Cele mai multe ciudăţenii le am în bucătărie, dar n-o să vi le spun pe toate, că înţepenesc pe taste. De exemplu, folosesc întotdeauna un tocător ca să tai legumele. Nu pot fără tocător… Şi, unde alţii folosesc mâna dreaptă, eu folosesc stânga şi invers, deşi sunt dreptace. Pur si simplu, aşa m-am învăţat, şi tata se ia cu mâinile de cap când mă vede. Ah, şi, fiindcă tot veni vorba, nu suport să mi se dea indicaţii în bucătărie.

2. Îmi place să încep două cărţi şi să le citesc în paralel, după dispoziţia din anumite momente ale zilei. Citesc cărţile bune de mai multe ori, văd filmele bune de zeci de ori şi uneori sunt zile întregi în care ascult aceeaşi melodie.

3. Pe mine nu mă faci să cânt, să mătur sau să cos vinerea, dacă mă iau depresiile, mai bine plâng marţi decât luni şi, dacă mă pică o singură dată, într-o zi de iarnă, de pe vreo streaşină, să fii sigur că am plecat de-acolo. Nu trec pe sub scară. Şi nu ştiu dacă fac toate astea din superstiţie sau din precauţie, cert e că foarte des eu ard becurile de cum ating întrerupătorul, aşa că, la înserat, nu eu aprind luminile de afară.

 4. Îmi place să ronţăi zambile. Doar florile, măi. Bine, recunosc, primăvara asta nu mi-a fost poftă de zambile, dar, până acum aşa am făcut, încă din copilărie, cum apăreau, hop şi eu cu ciugulitul. Vorbesc serios şi, dacă nu mă crezi, poţi să-l întrebi pe tata, că el mi le confisca dacă întreceam măsura.

Surpriză plăcută, EMA, dar uite cum m-ai băgat tu la înghesuială… Că tre’ să fie cinci chestii şi eu am patru până acum… hai că mi-a plăcut, ce mai… Apelez la varianta ajutătoare:

5. BUZZ!!!

Eu: Paty, zi-mi si mie ceva ciudat ce ti se pare la mine, ca nu imi mai vine nimic in minte

Paty: mah……ciudata esti tu cu totu’ fara sa te cauti

Eu: da, mah, mersi…  vezi ca te spun lu’ mama, sa afle ce crezi tu de fiica-sa

Paty: :)))) si ce daca ma spui, ca stie si ea cum esti. Si io la fel. Si ia vezi ca te sterg din lista

Eu: Si io la fel